Era o seară liniştită şi, după o zi dogoritoare, acum adia un vânt răcoros şi plăcut. Creştinul se întorcea de la evanghelizare.

Era istovit, dar atât de mulţumit de sine! Era lucrător al Domnului şi omul Său de bază. Nu era ca fratele său, risipitorul. Era iubit de Tatăl său, dar şi merita aceasta, pentru că el nu Îl părăsise. Rămăsese să trudească în fiecare zi, chiar dacă uneori doar gândul la răsplata viitoare îl mai ţinea acasă.

Cum mergea alene pe drumul prăfuit, se gândea la fratele său. După ce a primit averea de la Tatăl său, Îl părăsise. Umbla prin lume şi se distra cu prietenii lui fără căpătâi şi cu femeile uşoare. Se bucura la gândul că nu era la fel ca acest risipitor; el dădea zeciuială, predica frumos, vizita bolnavii în spitale şi nu îşi permitea niciodată să cocheteze cu păcatul.

Uneori se gândea că şi-ar dori să sacrifice viţelul cel îngrăşat pentru o petrecere cu prietenii săi, dar nu avu curajul să facă acest lucru, ca să nu îşi supere Părintele.

Când se apropie de Casa Tatălui, văzu luminile aprinse. Era multă veselie şi cântecele se auzeau încă de departe. Dar nu înţelegea ce se întâmplă. Pentru ce motiv este atâta bucurie? În casa luminata îşi văzu fratele pierdut. Tatăl îl găsise şi tocmai el era motivul acelei bucurii.

Ura i se cuibări în inima şi faţa i se întunecă. Nici nu putea privi la fericirea celorlalţi. Şi, mai ales, nu putea privi la fratele său. După ce ajunse acasă, sărac şi în zdrenţe, acum stătea în fruntea mesei, îmbrăcat în haine scumpe şi cu un inel de mare preţ pe deget. Stătea la dreapta Tatălui şi stralucea ca soarele la amiază.

Iar el se simţea dat la o parte şi nedreptăţit. Îşi ascunse de atâta timp dorinţa de a chefui cu prietenii săi, departe de ochii Tatălui. Ar fi vrut să sacrifice viţelul cel îngrăşat pentru aceasta, iar acum fratele său este cinstit.

Întotdeauna a crezut că lui i se cuveneau toate acestea, ca răsplată pentru tot ce a lucrat şi pentru toate plăcerile la care a renunţat.

Este adevarat că este prinţ şi bogat, că Tatăl îl iubeşte şi tot ce are este şi al lui, dar lui nu îi era de ajuns. Dorea mai mult.

Se aşeză într-un colţ întunecat. Cu faţa întunecata şi cu ochii sclipind de ura ce îi stăpânea inima, privea absent la toată bucuria din casă şi la fericirea de pe chipul Tatălui său. Dar el alese să rămână afară.